Plăpând diafan - Young Hearts

Ioana Satmari • 4/7/2025

Un film minimalist, purtând o povară mai mare decât i s-ar cuveni, ca o dovadă în plus că arta pare să lupte, uneori pe ascuns, alteori in plane sight, împotriva limitelor și percepțiilor societății. Dar, prin finețea și respectul cu care abordează subiecte pe care nici revoluțiile, nici libertatea cuvântului, nici straturile repetate de insistență nu le-au făcut digerabile, ce mai poate arta dezvălui prin subtilitate, acolo unde forța a eșuat?

Într-o epocă în care cinemaul independent oscilează între simplismul afectat și opulentul prefabricat, Young Hearts, debutul regizoral al lui Anthony Schatteman, face o promisiune fragilă, suspendată între naturalețe și schematism. Filmul urmărește povestea lui Elias (Lou Goossens), un băiat de 14 ani care se îndrăgostește de noul său vecin, Alexander (Marius De Saeger), de aceeași vârstă. Un coming-of-age soft ce aspiră la autenticitate emoțională, însă, pe parcurs, își trădează intențiile printr-o narativitate lipsită de asperități. Dinamica momentelor de sinceritate ale protagoniștilor mizează pe un adevăr emoționat.

Filmul pare să-și dorească o introspecție sinceră asupra adolescenței, a descoperii sexualității, a luptei din interior cu ceva ce pare “greșit”, dar se pierde în propria delicatețe și rămâne captiv într-o estetică gingașă. Își asumă un minimalism care mai degrabă decât să potențeze mesajul, îl prea subțiază. Minimalismul e o armă cu două tăișuri. Uneori, el comprimă realitatea până la esență. Alteori, o golește de orice substanță. Young Hearts rămâne la jumătatea drumului, oscilând între dorința de a surprinde autenticitatea emoțiilor și teama de a spune ceva prea apăsat. Se sprijină pe o sensibilitate plăpândă și pe un realism autentic. Totul este atât de cuminte, atât de delicat, încât filmul pare că se teme să apese prea tare pe vreo idee. Emoțiile sunt acolo, dar nu rănesc, nu tulbură, nu creează vreun conflict real.

Lumina naturală și cadrele discrete vor să sugereze intimitate nefiltrată, un aer de prospețime neconstrânsă. Dar tocmai aici, în această absență a artificiului, se ascunde capcana: Young Hearts își asumă prea ușor o candoare care, în loc să incomodeze printr-o luciditate afectivă, sfârșește prin a plana în aerul rarefiat al unui realism confortabil. Camera observă, dar rareori înțelege cu adevărat, iar emoția e invocată, nu revelată organic.

Cea mai mare problemă rămâne, însă, (in)existența personajelor dincolo de miza narativă impusă. Totul este explicat, verbalizat, transformând adolescența și haosul de contradicții în emoții subtitrate. Astfel, filmul nu este nici veridic, nici poetic, ci confesiv, relevând lipsurile conflictuale la care societatea jinduiește.

Filmul, ca act al artei, poate lupta pentru ceea ce mulțimea nu poate obține. Filmul poate arăta ceea ce lumea nu poate descrie. Poate fi o variantă, o reflecție, o posibilitate. Dar nu este o soluție. Să lași în brațele filmului o lume pe care ai vrea să o simți în jurul tău nu va schimba nimic. Arta poate să dezvăluie, să sugereze, să îndemne, dar nu poate, de una singură, să transforme realitatea.

Dacă arta poate revela ceea ce forța nu poate impune, atunci Young Hearts rămâne blocat la nivelul sugestiei.