(mai) inventează ceva, hai, zi… - Where Elephants Go

Ioana Satmari • 9/30/2024

E foarte ușor ca un ecran mare să-ți ia ochii de la ce este de fapt pe cearșaf. Nu știu cât de bine am simțit Unde merg elefanții regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru. O alergătură constantă între a fi un film emoționant și sublim simbolist, dar cineva i-a dat drumul de mână și l-a lăsat în aer.

Nu cred că e de ajuns să arunci lucruri de care să aduci aminte din când în când, cu pretenția ca privitorul să înțeleagă tot dintr-o înghițitură. Unde merg elefanții aruncă cu culori, cu furie, cu lacrimi false și cu replici à la Disney Channel. E ca o îmbrățișare: la început și sfârșit e construit în același stil, ramă pentru încâlcitura din mijloc. De la ghiozdanul Off White al unui copil de 9 ani, la mama care ajunge pocnită la jobul de noapte, filmul nu-și păstrează o structură coerentă. De la clasicul părinte american supra îngropat în muncă, la copilul cu cancer, filmul caută să te prindă într-un unghi mort și să te emoționeze. De la personajele atipice și respiro-urile alungite, filmul rămâne pp (pianissimo). Dar nici structura, nici emoția, nici tempoul nu sunt susținute. Începe (și revine) cu cadre ca de nou cinema românesc, dar scenele, construite ca snippet-uri din filme americane de duzină nu ajută la atmosferă. Se mișcă când leneș când repezit. Încearcă să fie un Jude remixat, dar rămâne spălăcit.

Într-un București lăpticios, cele trei personaje, Leni (Carina Lăpușneanu), Magda (Alice Cora Mihalache) și Marcel (Ștefan Mihai), joacă ca într-un exercițiu experimental. Scenele apar de parcă se știe că sunt privite și se transformă într-un exagerat - teatral - clișeic. Se simțea nevoia unei treziri - inventează dracului ceva, hai, zi (replică). Simbolurile nu sunt destul de puternice, multe dintre ele fiind valorificate abia la sfârșitul filmului, tot sub metoda de îmbrățișare. Dar când le (re)vezi trebuie să scormonești în minte-ți ca să-ți amintești ce credeai la început și ce descorpi că sunt acum.

Unde merg elefanții, nu e un film cu elefanți, ci cu un singur măgar. Măgar care apare de niciunde pe străzile Bucureștiului și care este destul de bine încadrat între toate lucrurile care se întâmplă (și în cele care nu se întâmplă). Așa că… inventați ceva… transformați-vă elefanții într-un măgar.