Zaha Hadid și Wes Anderson au lucrat împreună? - Out of Season

Ioana Satmari • 10/7/2024

Lungmetrajul Extrasezon a avut un început care m-a dus cu gândul la arhitecta Zaha Hadid, prin asimetria echilibrată și regizorul Wes Anderson, prin ridicolul nisipiu, dar rece. A, da și sughițurile. Sughițurile?!

Da, sughițurile, pentru că de atât de multe ori așteptam să se schimbe ceva, dar nu s-a întâmplat nimic, și de mai multe ori mă gândeam ce bine era să se oprească aici, dar a tot continuat. Este un film cu check-in și check-out. Intrăm într-un moment de cotitură pe care îl consumăm, iar după, personajul ne dă impresia că și-a vindecat ceva pentru totdeauna. Acum, el, viața lui, nu vor mai fi deloc cum erau înainte. Iar noi am fost aici pentru a vedea această schimbare live.

Am văzut recurent în filmele franceze recente cele 3 momente de “sincronizare emoțională” cu personajele. Scene prelungite într-un dans forțat ce se vrea emoționant, cu pretenții de sincronizare cu o linie muzicală.

Am simțit o disperare în acest film de a se avânta să agațe cât mai multe dintre subiectele interiorizabile (diferențele de statut, clase sociale, modele de viață, vârsta, moduri de a trăi o viață “bună”). Ai crede că personajul principal, Mathieu (Guillaume Canet), care spune pe față că este singur și pe exterior, și pe interior, este singurul din film. Dar și Alice (Alba Rohrwacher) întâlnită „din întâmplare”, fostă iubită, de care s-a despărțit în urmă cu 15 ani, dispărând fără explicații, este la fel de singură, deși viețile lor sunt opuse. El, un actor cu statut, împlinit profesional, se retrage într-un resort departe de lume, aparent. Ea, care a ales să trăiască cu familia ei într-un oraș mic, predă lecții de pian. 8Plot twist-ul* (“neașteptat” de la un film romantic): resortul este fix în micul oraș.

Primul moment de sincron bizar dintre tine și poveste este după ce ei încep să petreacă tot mai mult timp împreună. Ea, Alice, pune și își pune întrebări despre cine au fost, ce s-a întâmplat atunci și ce se întâmplă acum. Ajunge acasă și este copleșită de povestea din trecut, de povestea de acum, totul petrecându-se pe o melodie ușor jazzy, ușor lălăită, ceva cântat de ea la pian

Pe lângă clasă și statut social, filmul introduce și diferența de vârstă. Alice, lucrând la un azil, o cunoaște pe Lucette (Lucette Beudin), care ne spune povestea vieții. O altă diferență, cea a idealurilor, apare. Bătrâna, în tinerețea ei, nu aspira la dragoste, ci la o căsnicie cu sacrificii, pentru a susține copiii și a le oferi o viață mai bună. După moartea soțului și plecarea copiilor, la 60 de ani, se îndrăgostește de Gilberte (Gilberte Bellus) la azil. Aici este al doilea fragment de suprapunere emoțională dintre noi și Alice. Acum este fericită. Este inspirată de povestea celor două. Speră. Prinde curaj. Clișeistic, își amintește de gândurile ei. Le ascultă. Vedem cum ia decizia de a face ce îi face plăcere.

Povestea celor două bătrâne îndrăgostite se intersectează în aparentă opoziție cu ce se reînfiripă între cei doi foști iubiți. Ți-e dictat să simți asta în al treilea moment cu imagini lente, aurii, ușor difuze. La nunta celor două bătrâne, își iau (dau?) un moment să se distanțeze de orice realiate, de acele diferențe, de trecut.

Las lucrurile în aer de aici așa cum aș fi vrut să se termine și filmul.