Persecutare cutare per se - I'm Still Here

Ioana Satmari • 4/21/2025

Suspendat între pix și hârtie, Ainda Estou Aqui / I’m Still Here, regizat de Walter Salles, în loc să ne arate violența unui colaps autentic, se sfărâmă. Deși inspirat din fapte reale, nu reușește să livreze un sentiment real de pierdere. Ideea de “fundal” este esențială, pentru că filmul analizează și arată că identitățile noastre au nevoie de un fundal pentru a prinde contur. Dar senzația de pierdere și fundalul ei sunt absente.

Povestea e croșetată doar din impresiile și percepția protagonistei, mărturia unei perioade de neliniște, care se risipește în dialog. Eunice Paiva (Fernanda Torres), soția unui fost deputat capturat de armată, este prinsă între o dictatură brutală și dilemele personale, și adusă în prim-plan fără ca acest prim plan să fie impregnat de o realitate care să cutremure. Într-o Brazilia a anilor ‘70, unde dictatura vorbea, oamenii cu foste funcții politice, care “amenințau” actualul regim, sunt persecutați. Acesta este și cazul soțului Eunicei, Rubens Paiva (Selton Mello), cei doi fiind părinții a patru copii.

Lungmetrajul promite teroare mută, dar aceasta se risipește rapid, fără apăsarea necesară. Esența filmului, la prima vedere, ar putea părea intrigantă. O poveste despre o familie prinsă într-o dictatură brutală. Dar, în pofida aparențelor, filmul rămâne ancorat într-o zone gri în care temele sunt doar atinse, iar intensitatea emoțională rămâne superficială. Se învârte într-o distanțare rece al unui joc formal de imagini.

Desigur, regizorul își imaginează o lume opresivă, dar o face într-un mod atât de abstract, încât spectatorul nu reușește să simtă acea tensiune pe care dictatura ar trebui să o insufle. Filmul adâncește temele politice comune regimurilor autoritare, dar acestea sunt prezentate mai mult ca niște simple imagini decât ca o forță autentică care să insufle realitate. Pare că marea și serile dansante au îmbibat prea tare filmul și au diluat ascuțimea temelor sociale. Se simțea în aer o groază, dar nu este nici măcar șoptită. Aș fi vrut să simt cum mă scurg în scaun. Cum și dincolo de culorile alea vibrante, de zâmbete, de mare, totul e atât de groaznic încât frumosul face totul scârbos. Greu de îndurat.

Într-un cadru plat, filmul își plimbă povestea de pe plajă, într-o casă mare, și la un moment dat, într-o închisoare. Lumea se mișcă ca prin miere, fără panică interioară. Nu reușim să simțim mizeria interioară care ar trebui să definească acea perioadă de colaps. Într-un contrast evident cu filmele care au reușit să captureze cu adevărat atmosfera unei perioade istorice terifiante, Ainda Estou Aqui / I’m Still Here pare să rămână prea îngust pentru a da naștere unei povești cu adevărat cutremurătoare.

Recepția și percepția filmului Ainda Estou Aqui / I’m Still Here, susținute de glotata de brazilieni porniți să apere filmul de orice și oricine, l-a ajutat să fie candidat și, în cele din urmă, să câștige Oscarul 2025 pentru cel mai bun film internațional. Nu neapărat datorită calităților sale cinematografice, ci mai degrabă ca rezultat al unui mecanism de promovare agresiv și influenței financiare din spatele industriei. Deși susținerea brazilienilor a fost mare în media, filmul a rămas elegant, într-un comfort friendly oppression. Un fel de: persecutarea pe înțelesul tuturor. Premiile Oscar sunt mai degrabă o validare artificială a unor filme promovate intens de studiouri și agenți de PR cu resurse nelimitate. În realitate, Oscarul a devenit mai mult un simbol de marketing decât un adevărat garant al valorii artistice. Popularizarea acestui premiu a transformat percepția publicului, făcându-l să creadă că un film nominalizat / premiat cu Oscar este, implicit, unul excepțional. Ca să câștigi premiul pentru cel mai bun film internațional, trebuie să concurezi cu Restul Lumii. Întreaga lume. Însă singurii care chiar au șansă să câștige acest premiu, și în fond orice premiu la Oscar, sunt cei care reușesc să se facă văzuți.

În loc să fie un document al pierderii și al fricii, filmul rămâne prizonier al unei structuri narative rigide. Până și personajele, deși sunt plasate într-un context dificil, sunt mai mult simboluri ale ideilor decât indivizi complecși. E departe de a ne cufunda în grozăvia unei dictaturi. Filmul se oprește la suprafața unui discurs intelectualizat, unde totul este clar, dar totodată, nimic nu este cu adevărat resimțit. O poveste care ar fi putut însemna o analiză profundă a fricii și opresiunii, dar care sfârșește prin a fi doar o emulație a ceea ce ar fi putut fi.

Într-o eră în care filmele se prezintă adesea ca oglindă a crizelor contemporane, Ainda Estou Aqui / I’m Still Here pare a fi o introspecție superficială asupra unei realități politice. Încearcă să construiască o lume, dar nu are un punct de plecare solid în mijlocul unei realități frământate pentru a o sprijini.