Balon cu lanț - Dogora: Ouvrons les yeux

Ioana Satmari • 4/28/2025

Occidentul și “lumea decăzută” sunt juxtapuse printr-un joc de contrast vizual: alb-negru pentru educație și civilizație, culoare pentru haosul liric al străzii. Fețele murdare ale copiilor sunt plasate în opoziție cu cele ordonate ale adulților, într-o compoziție care, fără să o spună explicit, legitimează o ierarhie. Dogora: Ouvrons les yeux, regizat de Patrice Leconte, se transformă într-o ilustrare a modului în care diferența este digerată, estetizată și, în final, îmblânzită pentru ochiul care privește din afară.

Structura filmului e jucată de o repetiție care transformă observația în metaforă. Repetiții de motive sunt grupate eficient: traficul, gunoiul, copiii, călugării, minerii, cauciucul, fabrica de blugi, dansul, mersul la muncă, bicicleta, somnul și tradiția (evident, separată pe sexe). Montajul muzical își găsește puncte de culminație prin intercalarea scenelor de epuizare cu cele de exuberanță, punctând aceste fragmente într-un crescendo calculat, voit spectaculos, dar care trădează tentația epică și turistică, prea conștientă de sine.

Dogora pretinde să deschidă ochii, dar, în fapt, nu face decât să înghețe privirea într-o contemplare estetică a alterității. Încă din primele cadre, filmul trasează granițele unui exotism fabricat, în care haosul și ritmul unei lumi îndepărtate sunt îmblânzite printr-o suită de imagini aproape hipnotice. O colecție de imagini devine o colecție de colecții, surprinse în lumină când aurie când indigo.

Un copil traversează o fâșie de pământ mărginită de ape: un drum care nu oferă alegeri, ci doar o direcție fixă, ca o sentință. Regizorul insistă asupra acestui motiv vizual, iar repetiția îl transformă în metaforă: aici, drumul nu este al descoperirii, ci al predestinării. Individul pare absorbit de peisaj, iar privitorul, la rândul său, e invitat să contempleze această forțare a drumului unic. Alteritatea se consumă astfel într-un spectacol al unei vieți deja scrise.

Privirea Occidentalului vede artă în mizerie, vrea să scoată satiră din sărăcie, vede în praf șansa de a scoate un cadru nostalgic la un golden hour calculat și se pierde în ceea ce identifică drept pitoresc: gunoiul devine decor, oboseala muncitorilor un studiu de textură, iar dansul improvizat în praf (o dănțuială ce amintește de balurile feerice din Cenușăreasa). Frumusețea e extrasă din precaritate, însă cu o impresie de superioritate subtilă, în care estetizarea mizeriei capătă un aer de documentar National Geographic despre “cum se face” supraviețuirea. Atunci când aduni haos cu mulțime, cu o cunoaștere pestriță a culturii, îți dă Artă la un nivel de Frumos, un Frumos al prea puținului de atins. Filmul vrea să “captureze” frumosul necunoscut, sălbatic, neîmblânzit. Privirea asta a occidentalului își găsește extazul în tentațiile epice ale frumosului necunoscut, sălbatic, neîmblânzit.

Filmul alunecă în clișeu în momentul în care suprapune Occidentul cu “lumea decăzută”, închizând cercul cu un joc de contrast cromatic: alb-negru pentru educație și civilizație, culoare pentru haos și bucuria (im)pură. Fețele murdare de copii sunt puse față în față cu chipuri adulte ordonate, într-o ramă care pare să justifice implicit superioritatea unui sistem asupra altuia. În final, Dogora devine o oglindă a alterității și un exercițiu vizual al modului în care percepția occidentală transformă diferența culturală într-un spectacol vizual, dominat de tentația de a romantiza sărăcia.