Dacă nu era nu se întâmpla - Dismissed

Ioana Satmari • 3/17/2025

(Pre)făcătorie cu trigger puternic, începutul m-a frustrat cumplit: hârțogăria, clauzele de confidențialitate, prefăcătoriile și țâpatul de la un responsabil, la un coleg, la un extern și tot așa. Clasat, regizat de Horia Cucuta și George Ve Ganaeaard, după cum îi zice și titlul, este despre clasarea unei morți și îngroparea cât mai rapidă a poveștii sunt punctele de start ale jurnalistului Gabriel Vânătorul, jucat de Daniel Popa.

Începe într-un mod înțepat. Intruziv și agresiv jurnalistul îți vorbește direct, de pe un ton superior. Aproape că simți că ești tras la răspundere și nu-i locul tău acolo. Te ia tare și faci doi pași în spate. Parcă nu-ți vine să-l crezi când acest jurnalist vine la tine și-ți pune pe tavă niște fatpte. Sunt atât de multe lucruri, încât îți dă impresia că vrea să te joace pe degete și nici măcar nu te lăsa să-ți faci propria opinie despre ce tocmai ți-a spus. Vrea să te convingă, cu orice preț, că ce spune el e foarte important și, într-adevăr, cumplit de grav prin a trage concluzii în locul tău (“uite, managerul nu vrea să vorbească noi” - după ce-l sunase, iar el nu i-a răspuns)

Apoi încep perindările prin birouri, dar nu înainte să facem un popas clișeic pe latura emoțională la părinții sfâșiați de durere (Neculai Predica - tatăl și Grațiela Popa - mama). O durere cam fals jucată. Încep să curgă tot felul de remarci și comparații plângăcioase ale părinților: “nu-și găsea locul”, “săracul”, “cu frică de Dumnezeu”. Ce să facă ei, doi bătrâni amărâți și distruși, care se simt mai victime decât fiul lor, dar foarte recunoscători pentru jurnalistul care a fost “primul care s-a ostenit să vină până aici să ne întrebe de băiatul nostru”. Nedreptățile și chinuielile vin cu un debit mare care doar îți încarcă mintea. Apoi trecem la tănticile urâcioase, care protejează politicile firmei și nu zic nimic din ce nu e deja spus. Vina a fost doar a anagajatului neglijent și care nici nu avea voie să fie acolo. Dar dacă nu avea voie să fie acolo, cum a ajuns?

Abia după ce scăpăm de părinți și începem să punem, în sfârșit, cap la cap lucrurile care ne sunt spuse și cele care nu ne sunt spuse, povestea prinde contur. Vorbim cu colegi, fost colegi de școală, șefi, specialiști, terapeut, viitoarea soție și încă cateva personaje care îi fac profilul lui Eremia, angajatul care a murit. El era o persoană retrasă care a venit la oraș și i-a fost greu (cam atât știau părinții). Dar acest greu, poate mai încărcat de greutate pentru că părinții își proiectează propria percepție asupra mutării, asta pentru că nu păreau foarte apropiați de fiul lor. Din descrierea lor, schimbarea a fost mult mai dramatică decât în realitate. El lucra pentru această firmă, Futura AI, care dezvolta un AI care să poată șterge conținut nepotrivit de pe internet. Iar pâna ca AI-ul să-și facă singur treaba mai mulți oameni trebuiau să-l treinuiască prin a analiza videouri și a le cataloga.

Sărind la scopul anchetei: Eremia se afla în camera de servere, unde nu avea, de fapt, acces, și cumva, nu se știe cum, și nici nu se poate spune, unul dintre servere a luat foc, iar pe deasupra, a mai fost și un scurtcircuit. Printr-o împrejurare de fapte, difuzoarele cu apă pornesc cu întârziere. Toți cei 3 factori duc la moartea lui Eremia, persoana care nu a deranjat pe nimeni vreodată.

Descoperim povestea, răstălmăcită uneori și nu neapărat cronologic: Eremia nu era tocmai așa retras și firma nu era cu mâinile cu curate. Întâmplările nu sunt întru totul false. Astfel de mușamalizări există. Politicile de protejare pentru angajații care fac checking-uri sunt din ce în ce mai puțin vizibile. Nu se știe de cele multe ori în ce condiții lucrează, cât de mult lucrează și dacă sunt plătiți corespunzător. Sunt multe cazuri în care nu li se spune pentru ce fac ceea ce fac. Majoritatea acestor angajați sunt în țări cu forță de muncă mare și ieftină, profitându-se și de politice sociale nedezvoltate.

Cele două laturi ale relatărilor: barosanii reținuți și ațoși și cunoscuții mai de umplutură, toți dirijați de jurnalist sfârșesc… mai bine decât jurnalistul. Poate mai liniștiți și mai împăcați. Pentru fiecare pare că trece repede și poate ar fi făcut-o și mai repede dacă Gabriel, jurnalistul, nu-i mai bătea atât la cap cu etică, valori și responsabilitate.

Asta e… a murit? A murit. Hai să trecem mai departe. Viitorul nu se face singur.