Cade albastrul de pe cer în sufragerie - Bird

Ioana Satmari • 4/11/2025

Deși privești povestea dintr-un oraș de la capăt de lume, intimitatea cu care se perindă personajele îți dă senzația că ai pășit în casa cuiva, iar camerele par că nu se mai termină. De la albastrul din cer până la albastrul din apă, filmul împletește nuanțele unei lumi ca într-o sufragerie nesfârșită, un Acvariu cu pereți de sticlă în care personajele plutesc și se zbat.

Bird, lungmetrajul regizat de Andrea Arnold, zugrăvește pereții din acvariu, cu albastru ca de dor. Albastru tainic ca de naivitate fragedă. Albastru otrăvit ca de adânc ascuns. Dar albastrul cade în nostalgie, prins în mrejele unei copilării frânte.

Cu un tată absent și traficant (Barry Keoghan), Bailey (Nykiya Adams) aleargă dintr-un capăt în altul al orașului încercând să ia “sub aripa” ei pe totatlă lumea. Ea hoinărește cât mai departe de acasă, înconjurată de ființe ce poartă urme de albastru. Pescărușul, care deschide filmul, cu un albastru stins în gri pe aripile întinse în zbor. Cioara cu reflexii sidefii, vrabia pestriță cu o sclipire albastră în ochi, broasca pe care alunecă o peliculă uleioasă de albastru, fluturele cu pete hipnotice. O albină moartă pe pervaz, ale cărei aripi prind în lumină mici unde albastre. Un cal privit de jos, cu copite tocite cu urme adânci încrustate pe ele, proiectat pe cerul senin. Dar spirala se strânge la loc, pentru că ordinea lumii nu poate fi perturbată. În lupta pentru supraviețuire, influența, puterea, ți-o dă aparența, iar gândul și simțirea celor “mici”, a copiilor, se dizolvă în orașul gri.

Filmul e compus din momente care amintesc de unele dintre titlurile anterioare ale regizoarei Andrea Arnold, un colaj de fragmente ce par rupte dintr-o viață care se zbate între un realism brutal și un fantastic nesigur. Deși Bailey presimte fiecare întorsătură din spirala pe care nu o poate rupe, știe cât de adânc pătrunde în viața ei toxicul din lumea care o înconjoară. Dulce speranță amară, precum American Honey bourbon, e dorința de a te rupe, de a scăpa. Dar amestecul de alinare și otravă te face să rămâi. Pe măsură ce construcția poveștii se îndreaptă spre fantastic, se destramă tot ce părea real.

Ca și când ai fi la tine în sufragerie, lucrurile respiră. Ca și când sunetul clănțănit al pașilor tăi prin tunelul de fier ți-ar fi undeva, putrezit în minte. Ca și când gangurile și dezordinea sunt lucruri pe care le-ai mototolit în uitare. Deodată, nu mai ai încredere în ce ai văzut, nostalgia se dizolvă și în locul ei rămâne un sentiment de disconfort. Ai simțit duritatea lumii așa cum Bailey, la doar 12 ani, nu o poate vedea. Ai simțit falsitatea apropierii adulților, a protecției iluzorii pe care și-o oferă unii altora. Toate astea tocmai pentru că privești ca un adult, din afară, din postura celui care înțelege prea bine că lucrurile nu se schimbă.

În lumea asta, albastru nu e de speranță și de cer senin. Albastru nu înseamnă vacanță la mare. Aici ești înconjurat de un albastru Lapte călcat în picioare de toți cei care n-ar trebui să-ți bătătorească viitorul.

Privind Bird, tu ești cel de sus, tu ești cel zgrunțuros, tu ești cel ațos. Privind Bird, tu nu ești pasărea care se înalță, ci Viespea care înțeapă, dar nimic nu se schimbă. Tu ești cel care privește Transparent lucrurile și alege să le vadă opac. Într-o combinație de realism dur și lirism fragil, fantasticul aduce o urmă de magie, dar una care nu alină. Dimpotrivă, răstoarnă credibilitatea, făcând ca fiecare imagine să capete un contur mincinos. Și totuși, privind filmul, te trezești prins în această lume, cu nostalgie și familiaritate. Ca și cum ai fi în propria sufragerie, cu ecoul pașilor tăi răsunând undeva, uitat, în minte.