Râsu’ plânsu’ - A Real Pain

Ioana Satmari • 3/31/2025

Suspendate între generații unele traume se pierd în negura care sugrumă puterea de transmite o durere. Există răni care nu se mai închid, doar își schimbă învelișul, transmise ca o moștenire pe care nimeni nu și-o dorește. A Real Pain, regizat de Jesse Eisenberg, este ecoul durerii, felul în care istoria și identitatea se întrețes, dorința imposibilă de a găsi un loc în trecut atunci când prezentul se destramă într-o înstrăinare fără chip. Lungmetraj treasure hunt ironizează felul în care ne raportăm la suferință astăzi. Cine are voie să sufere?

Cât de mult e prea mult? Suntem într-o epocă în care trauma e un discurs public, o monedă de schimb, o carte de vizită. Cine are voie să își expună durerea și cine trebuie să tacă? Tot filmul e o oscilație între dorința de a simți ceva real și incapacitatea de a mai da sens durerii. David (Jesse Eisenberg) și Benji (Kieran Culkin), veri cu rădăcini în Polonia, pornesc într-un tur istoric prin Polonia pentru a descoperi unde a copilărit bunica lor.

Benji, imprevizibil, abraziv, trăind mereu la limita haosului este brutal de sincer, incapabil să-și cenzureze emoțiile, visceral, în perpetuă reacție la tot ce-l înconjoară. În esență, el este omul care simte prea mult, dar care, tocmai din această cauză, pare superficial. Pe Benji, istoria nu-l apasă într-un mod previzibil. Nu e solemn, nu e plin de venerație. Râde, provoacă, sparge solemnitatea în bucăți. Dacă el este cel grăbit, lipsit de filtru, prin această lipsă de inhibiții reușește să exprime ceva profund despre ce înseamnă să fii uman, atunci David, tăcut, încorsetat de rigoarea propriei vieți, ascunzându-se sub un strat gros de conveniență este cel pasiv, rigid, incapabil să-și exprime emoțiile. Amândoi sunt marcați de ceea ce văd, dar doar Benji își permite să fie devastat cu adevărat. David, dimpotrivă, este riguros, conformist, acceptat de un destin imuabil, schingiuit de propria reținere. Pe David, totul îl copleșește doar pe dinăuntru, pentru că a învățat cum să fie victima unui conformism care nu-i permite să își dezvăluie nici măcar propria tristețe. Suferința, când e transmisă prin generații, nu mai capătă contur istoric, ci devine un simptom personal, un mod de a fi în lume.

Dar cine suferă mai autentic? Benji, care explodează în fața nedreptății, sau David, care se sufocă într-o liniște docilă? Amândoi sunt spectrele unei drame care i-a depășit cu mult timp în urmă. Benji se scaldă în ea, o declamă ca pe un show continuu. David o ascunde sub un strat gros de decență. Dar în final, cine e mai aproape de adevăr? Blocați între nevoia de a simți și obligația de a funcționa, între autenticitate și normele sociale care ne spun cum și cât avem voie să suferim, scenariul combină umorul absurd cu profunzimea emoțională.

A Real Pain e despre felul în care trauma coboară din istorie în psihicul fiecărei generații, despre cum suferința se poate dilua, se poate perverti, se poate transforma într-un simptom al lumii moderne. Mai presus de toate, A Real Pain e un film despre alienare. Casa bunicii lor, adevăratul motiv pentru care au decis să facă turul, nu e doar o ruină, ci o metaforă pentru sentimentul ăla insuportabil că nu mai aparținem nimănui, că nici trecutul nu ne mai recunoaște, despre cum, uneori, cel care pare cel mai fragil este de fapt cel mai sincer.

Cu o cinematografie care evită spectaculosul, filmul pulsează între ironie și melancolie, între râs și neputință. Benji sparge solemnitatea în bucăți, provocând, ridiculizând, refuzând să accepte suferința ca pe un ritual obligatoriu. David se afundă în liniștea lui apăsătoare, lăsând durerea să-i macine marginea ființei. Într-o lume în care trauma este un accesoriu identitar, A Real Pain întreabă cât din suferința noastră este autentică și cât este o moștenire pe care nu am ales-o? Și, mai ales, dacă durerea este tot ce ne-a rămas din trecut, atunci cine suntem noi fără ea?